De ce pierderea unui animal de companie doare atât de mult?

Oamenii sunt profund afectați de pierderile semnificative, iar pierderea unui animal de companie nu face excepție. Deși modurile în care ne raportăm la doliu diferă între indivizi și culturi, cercetările contemporane arată din ce în ce mai clar că doliul după un animal de companie este o experiență emoțională reală, complexă și legitimă.

Pentru mulți oameni, durerea vine însoțită de o întrebare tulburătoare:

„De ce mă doare atât de tare?”

Uneori, această durere este comparabilă sau chiar mai intensă decât cea trăită după pierderea unei persoane apropiate, iar reacțiile din jur – „era doar un câine”, „îți vei lua altul” – pot adânci sentimentul de vinovăție, rușine și izolare.

În ultimii ani, cercetarea științifică a început să confirme ceea ce mulți oameni știau deja din experiență: legătura om–animal este profundă, reală și susținută biologic.

Ce spun psihologia atașamentului și neuroștiința

Legătura om–animal înseamnă atașament, un proces psihologic și neurobiologic. Studiile din psihologia atașamentului arată că un câine poate deveni, pentru adult, o figură de atașament, îndeplinind funcții esențiale precum:

• o bază de siguranță

• un refugiu emoțional (safe haven)

• o prezență constantă în reglarea emoțională zilnică

Psihologul Lawrence Kurdek (2009) a arătat că, în momente de suferință emoțională, unii proprietari apelează la sprijinul oferit de câinii lor, mai frecvent decât de cel oferit de către părinți, frați sau prieteni, cu excepția partenerilor de cuplu.

Această legătură implică:

• reglarea stresului

• sentimentul de apartenență

• activarea sistemelor de atașament din creier

În plus, gradul de atașament dintre om și animalul de companie influențează direct impactul psihologic al pierderii (Cowles, 2016).

Oxitocina, reglarea emoțională și absența bruscă

Oxitocina, adesea numită „hormonul atașamentului”, joacă un rol important în relația om–animal. Numeroase studii sugerează că interacțiunile pozitive – privirea, mângâierea, jocul – pot fi asociate cu modificări ale nivelului de oxitocină atât la oameni, cât și la câini.

Cercetarea rămâne însă nuanțată, nu idealizată. De exemplu, Marshall-Pescini et al. (2019) evidențiază rezultate mixte, subliniind importanța calității relației, contextului interacțiunii și a metodologiei folosite.

Nu orice interacțiune produce automat oxitocină, însă relațiile apropiate pot deveni, în timp, sisteme stabile de reglare emoțională. Când un animal de companie moare, aceste circuite rămân fără „partenerul” lor, iar creierul este nevoit să se reorganizeze. Ca și consecință, din acest raționament, pot apărea:

• senzația de gol fizic

• dezorientarea

• neliniștea

• un dor care nu este doar emoțional, ci și corporal

Ce ne spune neuroștiința despre creierele pe aceeași lungime de undă?

Un studiu publicat în Advanced Science (Ren et al., 2024) a demonstrat că, atunci când un om și câinele său interacționează prin privire reciprocă sau mângâiere, apare o sincronizare a activității cerebrale între cei doi.

Această sincronizarea a activității neuronale (interbrain coupling) apare în regiunile frontale și parietale, crește odată cu familiaritatea dintre om și câine și sugerează o formă de comunicare neuronală între specii.

Pe scurt, relația om–câine nu este doar afectivă, ci și sincronizată neurobiologic. Când această relație se încheie prin moarte, nu se pierde doar „un companion”, ci o co-reglare zilnică a creierului și a corpului.

De ce doliul pentru animale este adesea invizibil?

Doliul nevalidat și pierderea ambiguă

Cercetările privind furtul de câini (Roberts et al.; Walliss et al., 2025) arată că:

• legătura cu un animal de companie este adesea echivalentă relațiilor familiale

• suferința este intensă, dar minimizată social

• apare frecvent doliul nevalidat (disenfranchised grief)

Același lucru se întâmplă și după moartea animalului de companie. Durerea este reală, însă nu primește recunoaștere socială, ceea ce o face mai greu de procesat și integrat.

Cercetările arată că severitatea doliului este comparabilă

Studiile indică faptul că reacțiile de doliu după pierderea unui animal de companie pot fi similare ca intensitate și durată cu cele apărute după pierderea unei persoane.

• Un studiu din 2009 a arătat că, pentru aproximativ 30% dintre respondenți, durerea și tristețea au persistat șase luni sau mai mult după moartea animalului.

• O cercetarea desfășurată în 2018, în Australia, nu a identificat diferențe semnificative între suferința persoanelor care au pierdut un animal și a celor care au pierdut o persoană apropiată.

• S-a evidențiat tendința de umanizare a animalelor de companie și o viziune negativă asupra vieții după pierderea acestora (Uccedut et al., 2019).

Un studiu amplu publicat în PLOS ONE (Hyland, 2026) a arătat că:

• 7,5% dintre persoanele care au pierdut un animal de companie îndeplinesc criteriile pentru tulburarea de doliu prelungit (PGD)

• simptomele sunt similare cu cele apărute după pierderea unei persoane

• peste 20% dintre respondenți au considerat pierderea animalului mai dureroasă decât pierderea unui persoane apropiate

Toate aceste informații susțin observațiile clinice conform cărora doliul pentru un animal de companie poate fi profund și de durată. Asta nu înseamnă că toată lumea va avea nevoie de terapie, dar recunoașterea clinică și sprijinul psihologic pot fi de ajutor atunci când suferința este intensă și nu se atenuează cu timpul.

Ce înseamnă toate acestea pentru tine, dacă ești în doliu?

Doliul după pierderea unui animal de companie nu este doar tristețe trecătoare, fiind o reacție emoțională complexă, validă și, adesea, intensă. Studiile științifice confirmă ceea ce multe persoane simt în profunzime. Durerea poate fi reală, puternică, și, uneori, de durată. Ea apare pentru că:

• ai avut o relație de atașament reală

• creierul și corpul tău s-au reglat ani la rând prin această legătură

• pierderea nu este doar emoțională, ci și neurobiologică

Așadar, doliul pentru un animal de companie este o reacție umană firească la pierderea unei relații semnificative. Acceptarea acestei realități și sprijinul potrivit (fie prin terapie, grupuri de sprijin sau conexiuni empatice) influențează modul în care această experiență este traversată