Curajul de a fi imperfect

Câți dintre noi nu ne-am dorit să facem totul exact așa cum trebuie, să fim cei mai buni în tot ceea ce facem...să fim perfecți? Încă din copilărie, mulți poate am fost mânați de dorința părinților sau a noastră de a fi mai buni decât colegii noștri, decât frații sau surorile noastre...Să aibă copilul note de 10 pe linie era motiv de mândrie pentru mulți părinți, să aibă note mici era rușinos, iar acesta este doar un exemplu. Multe persoane au crescut crezând că au valoare doar atunci când fac totul perfect, crezând că ele contează, că au importanță doar atunci când excelează și nu fac niciodată greșeli, iar societatea pare să încurajeze competitivitatea și perfecționismul.

Astfel, dorința de a fi cel mai bun, fără de cusur, de a urca în ierarhie și teama tot mai mare de eșec pun o presiune din ce în ce mai mare asupra individului, iar pe termen lung, acest lucru ne îndepărtează de sinele nostru autentic și de posibilitatea de a ne dezvolta armonios și în congruență cu noi înșine. Defapt ne blocăm în drumul spre perfecțiune, ne concentrăm excesiv pe toate lucrurile de care nu suntem mulțumiți la noi, ne consumăm timpul și energia pentru a atinge ceea ce nu poate fi atins și purtăm cu noi povara de a fi desăvârșiți, iar acest lucru ar putea fi o sursă de stres suplimentar, de anxietate alimentată chiar de perfecționismul interior.

Nu, acest lucru nu înseamnă că a-ți dori să fii cât mai bun este un lucru negativ, ci din contră. Este important să nu confundăm dorința de a fi perfect cu dorința de a ne dezvolta, de a deveni versiuni cât mai bune ale noastre. Tocmai atunci când ne privim cu compasiune, când înțelegem că da, suntem oameni și facem greșeli, dar ne acceptăm exact așa imperfecți cum suntem și învățăm din greșelile noastre, abia atunci putem păși pe ușa către adevărata dezvoltare.

Carl Rogers explică foarte frumos acest aspect - ”Consider că sunt mai eficient atunci când mă pot asculta cu acceptare și pot fi eu însămi. Simt că, de-a lungul anilor, am învățat să mă ascult mai bine, astfel încât știu, ceva mai bine decât înainte, ce simt în orice moment...Un mod de a spune acest lucru este că simt că am devenit mai adecvat în a mă lăsa să fiu ceea ce sunt. Devine mai ușor pentru mine să mă accept ca pe o persoană categoric imperfectă, care nu funcționează în niciun caz în orice moment în modul în care aș dori să funcționeze. Acest lucru trebuie să li se pară unora o direcție foarte ciudată în care să se miște. Mie mi se pare că are valoare, pentru că paradoxul curios este că atunci când mă accept așa cum sunt, atunci mă pot schimba”, în cartea sa ”On Becoming a Person: A Therapist's View of Psychotherapy, 1995, p.17”.

Așadar, unei persoane care mulți ani de zile a dorit să fie excelentă și facă totul perfect, i se poate părea absurd atunci când aude pentru prima dată de ”Curajul de a fi imperfect” (Rufold Dreikurs) și ar putea crede că este ridicol să îți accepți imperfecțiunea. Dar tocmai realizarea că suntem suficient de buni așa imperfecți, realizarea că noi contăm chiar dacă nu suntem desăvârșiți, că facem greșeli dar ne acceptăm așa cum suntem duce la pace interioară și ne permite să pășim cu curaj în viață, cu adevărat ca noi înșine și ne permite să creștem ca oameni.